Puterea unei alegeri

29 aprilie 2021

S-a întâmplat pe un teren de polo. Acolo, într-o fracțiune de secundă, am înțeles ce putere au alegerile noastre și unde ne pot duce. Mi-a rămas în suflet lecția asta ca multe alte momente din cariera mea de jucătoare de polo. Și din când în când, atunci când amintirile de pe terenul de polo vin să mă viziteze, închid ochii și într-o secundă m-am întors acolo, pe teren. Simt în nări mirosul calului, aud copitele izbind pământul în galop, strâng în mână crosa și sunt gata de bătălie. Dar apoi îmi revin. Inspir adânc și pe expirație, îi trimit o șoaptă sportului ăstuia care mi-a dat atât de multe daruri și atât de multe lecții. Mulțumesc! 

Întâmplarea de mai jos este descrisă în cartea mea, “Un cal pe nume Bicicleta” (disponibilă pentru moment doar în limba engleză).

 

Sub cască, ochelarii cu lentile fumurii îi acoperă ochii. Pare un cavaler medieval în armură completă. Nu pot să-i văd ochii. Nu pot să văd dacă se uită la mine. Dar tonul vocii lui, nu lasă niciun dubiu.

-       Tu!

Crosa îi coboară din poziția verticală, arătând direct spre mine. Un jucător de polo nu are mâini libere. Una ține hățurile, iar cealaltă crosa.

-       E al tău!

Al meu? Nu nu nu! Înăuntrul meu ceva se rupe. Nu! Te rog Jonny. Te rog, nu eu!  

Ruga mea mută izbucnește prin privire. Dar și ochii mei sunt ascunși de ochelari cu lentile fumurii și nici el nu poate să citească disperarea din ei. Poate e mai bine așa. Încerc să-mi înghit teroarea și cu mâna stângă, trag de hățuri și încerc să-mi țin calul sub control. Spre deosebire de Jonny, calul n-are nevoie să se uite în ochii mei ca să-mi simtă frica.

-       Roxana! Jonny nu renunță ușor. Am spus că e al tău!

E căpitanul echipei noastre. Ar trebui să fac ce-mi spune.

-       De pe loc sau de la 9 metri?

Arbitrul întreabă din nou și de data asta e clar că așteaptă un răspuns. Nu poți să lași un arbitru să întrebe de prea multe ori pentru că se poate răzgândi oricând și atunci norocul care a căzut fix din cer pe capul echipei noastre, se poate evapora la fel de repede cum a venit.

Dacă eu execut penalty-ul, ar trebui în mod normal să răspund tot eu. Dar gura îmi este încleștată și oricât de mult încerc, nu pot să scot vreun sunet.

-       De pe loc sau de la 9 metri? De data asta vocea sa are un iz de amenințare. E ultima dată când întreabă, e clar.

-       9 metri, răspunde Jonny în locul meu.

Adică a ales ca mingea să fie plasată la 30 de picioare de poartă (adică cam 9 metri) exact pe linie dreaptă cu poarta de locul unde s-a petrecut fault-ul.

În mod normal, ar trebui să fie o lovitură ușoară de la 9 metri. Poarta e ne-apărată, e prea periculos în polo să ai pe cineva în poartă atunci când lovitura vine de la o distanță atât de mică. "Da, e ușor, pot s-o fac!"  îmi spun în timp ce mi se perindă prin minte o cascadă de amintiri: cum se execută un penalty de la 9 metri. Duci calul înapoi la pas, îți acorzi suficient spațiu, pe urmă faci un cerc în galop ușor, intri pe traiectoria mingii, galopezi mai departe relaxat, nu prea repede, te uiți la minge, de fapt nu-ți iei ochii de la minge, deschizi brațul cu crosa, armezi lovitura și lași brațul cu crosa să cadă în linie perfect dreaptă ca un pendul. Lovești mingea. Dai gol. Dai gol! Nimic din tot restul de lucruri pe care le ai de făcut nu mai contează dacă nu dai gol.

Și aveam nevoie disperată de acest gol. Scorul e la egalitate și mai avem două minute din meciul ăsta. Cronometrul s-a oprit acum, în timp ce ne pregătim de penalty dar timpul va începe să curgă iarăși foarte curând, în momentul în care crosa atinge mingea. Dacă dăm golul ăsta, avem o foarte mare șansă să câștigăm jocul.

-       E al tău! Jonny strigă încă o dată ca să se asigure că am înțeles. Poți s-o faci. Ai mai făcut-o!

Îmi scutur capul. Nu nu nu... da, am mai făcut-o dar pe terenul de antrenament sub supravegherea lui. Am înscris multe goluri, mai multe decât îmi amintesc. Dar nu pot s-o fac acum. Pentru că acum chiar e important să înscriu, golul ăsta înseamnă diferența dintre a pierde și a câștiga meciul ăsta. Pur și simplu nu pot să-mi asum riscul ăsta!

Mâna îmi tremură. Nici nu mai pot să țin bine crosa în mână. Nu, nu se poate, nu am încredere în mine să dau golul ăsta.

-       Roxana!

Cu o mișcare bruscă a hățurilor, Jonny își aduce calul lângă al meu. De ce oare nu mă strigă Rosanna ca toți ceilalți argentinieni? Totul pare mult mai serios când îmi spune pe nume.

-       Ăsta e jocul pe care-l jucăm. Trebuie să respecți regulile! Trebuie s-o faci. Știi asta!  Nu-ți fie frică.

Ba da, mi-e frică, mi-e enorm de frică.

-       Am să ratez. Ce se întâmplă dacă ratez?

Vocea mea e redusă la șoaptă. Dar el este destul de aproape ca să mă audă.

-       Haideți odată – albii!!

În polo, arbitrul ne strigă după culoarea tricourilor. Astăzi jucăm în alb.

Mingea așteaptă cuminte pe locul penalty-ului de 9 metri. Călăreții celeilalte echipe sunt în spatele porții exact așa cum trebuie să fie. Poarta se întinde enormă, goală, neprotejată. Ar trebui să fie un gol ușor de înscris.

-       Un moment! Jonny strigă la arbitru. Și pe urmă către mine:

-   Poți s-o faci. Ai încredere în tine. Poți s-o faci. Știu asta! Fă-o exact așa cum ai făcut-o cu mine pe terenul de antrenament de zeci de ori. Știu că poți să o faci. Am încredere în tine! Și dacă ratezi, no pasa nada!

No pasa nada adică nu se întâmplă nimic... Omniprezenta scuză argentiniană care funcționează în orice situație. Adică nimeni nu se supără, nimic important nu se întâmplă. Nimic decât că pierdem meciul.

Respir adânc. Vreau. Chiar vreau. Dar nu pot.

-       Nu pot Jonny. Chiar nu pot.

Șuierul răsuflării mele îl convinge probabil. Asta sau lacrimile pe care mi le simte în voce.

-       Ori executați penaty-ul acum, ori îl pierdeți! Gata! Arbitrul declară nemilos, fără să aibă habar de mica dramă care are loc în fața lui.

O ultimă privire înspre lentilele fumurii ale lui Jonny și o lacrimă mi se prelinge pe obraz.

-       Numărul 2 – e al tău! strigă Jonny fără să întoarcă capul.

Îi simt ochii pe care nu-i văd sfredelindu-mă cu privirea. Îi simt frustrarea la fel de mare ca și teroarea din mine - ședințele de antrenament, ore, zile, săptămâni, luni. Șirul de panalty-uri pe care le-am transformat în goluri sub îndrumarea lui, pe terenul de antrenament. Toata munca aia pentru ca acum să pot să o fac, acum când e cu adevărat important. Acum când ne poate ajuta să câștigăm un meci. Acum când mă dau la o parte ca o lașă ce sunt.

Îi simt frustrarea dar îmi simt și bucuria că am scăpat. Jucătorul nr. 2 e un jucător mult mai bun decât mine. O să înscrie. Știu că o să înscrie. Echipa noastră are o șansă mult mai bună cu jucătorul nr. 2. Chiar daca e penalty-ul meu pentru că eu am fost faultată. 

Nici măcar n-am curaj să mă uit când se întâmplă. Îmi țin privirea fixată pe lentilele fumurii ale lui Jonny, încercând să citesc cât de supărat este pe mine.

Nu văd lovitura, dar îl aud pe arbitru:

-       Lovitură de pe margine, negrii!

Adică jucătorul numărul 2, cel mult mai bun decât mine, tocmai a ratat penalty-ul și asta înseamnă că echipa cealaltă are acum o lovitură liberă de pe margine. Asta înseamnă și că nu mai avem nicio șansă să câștigăm jocul ăsta.

-       Ai văzut? No pasa nada. Cu toții ratăm câteodată. Îmi spune Jonny și apoi își pornește calul într-un mic galop către partea celălaltă a terenului acolo unde este locul lui de fundaș.

Poate că nu e chiar atât de supărat pe mine, îmi spun, în timp ce-mi înfig călcâiele în burta calului ca să ajung mai repede la locul meu, adică aproape de jucătorul nr. 4 al echipei adverse.

Dar gustul amar din gură nu dispare. Stă cu mine până la finalul meciului și mult timp după aia. Îmi spune că am avut o șansă să câștig dar n-am avut destulă încredere în mine ca s-o folosesc.

În polo, fiecare meci are lecția lui.

Abonează-te la newsletter!

Primește noutăți despre evenimente, oferte speciale și lansări de cărți sau cursuri.